Sistemul fibrinolitic este studiat în practica clinică actuală prin intermediul următoarelor indice: determinarea timpului şi gradului de liză a fracţiei euglobulinice din plasma nativă, aprecierea concentraţiei plasminogenului, activatorilor şi inhibitorilor lui.

NB Determinarea activităţii fibrinolitice ale fracţiei euglobulinice din plasma nativă reprezintă metoda diagnostică cea mai importantă printre modalităţile diagnostice de laborator, orientate la evaluarea mecanismului intern şi extern de formare a plasminogenului.

În caz de un potenţial fibrinolitic redus al plasmei, liza euglobulinică durează peste 300 de minute. Creşterea duratei de fibrinoliză se observă în tromboze, în stările pretrombotice, în stadiile III şi IV al sindromului CID, la pacienţii cu vasculite hemoragice, în sepsis, în cadrul gestozei la gravide. Încetinirea lizei este un semn de pretromboză, care reflectă starea de hipercoagulare sau contribuie la dezvoltarea ei. În caz de creştere a potenţialului plasmatic, liza globulinelor este accelerată, cu durata 150 de minute. Prescurtarea prea mare a fibrinolizei se observă în caz de supradozare a fibrinoliticilor, sindromul CID acut cu sindromul hemoragic secundar pronunţat, în caz de complicaţii obstetrice. Activitatea fibrinolizei, dependentă de factorul Hageman, se recomandă a fi determinată pentru diagnosticarea trombozelor vasculare la nivel micro- şi macrocirculator.

Componenţii sistemului plasminic

Plasminogen
Determinarea plasminogenului reprezintă un pas important pentru evaluarea stării sistemului plasminic (fibrinolitic) şi se utilizează în diagnosticarea sindromului CID şi a trombofiliilor; determinarea dereglărilor fibrinolizei; controlul tratamentului cu preparatele fibrinolitice în caz de tromboze, tromboembolii şi infarcte. Sub influenţa proceselor patologice variate se modifică starea sistemului plasminic şi producţia diferitor componenţi ale ei. După activarea sistemului plasminic se dereglează procesul de coagulare şi se dezvoltă sindromul hemoragic fibrinolitic. Există diferite forme evolutive ale acestui sindrom. În caz de o evoluţie acută, se determină hemoragiile severe, secundare defectelor multiple în sistemul de coagulare. Acest sindrom poate avea o evoluţie latentă, când hemoragiile se dezvoltă numai în perioada postoperatorie şi după naştere, după leziunile tisulare. Cel mai frecvent, astfel de complicaţii se determină la pacienţii cu diferite hepatopatii, ca consecinţă a unei sinteze reduse a antiplasminilor, în caz de afectare a organelor, bogate în activatorii plasminogenului şi secundar intervenţiilor chirurgicale asupra acestor organe. În cadrul terapiei trombolitice este necesar controlul permanent asupra nivelului de plasminogen în sânge. Cele mai evidente modificări se determină în sistemul plasminic în caz de sindromul CID, când activarea fibrinolizei reprezintă o reacţie de protecţie sanogenă, astfel inhibitorii plasminici sunt contraindicaţi la această grupă de pacienţi.

Activatorul tisular al plasminogenului (t-PA)
Deficitul plasminogenului este o patologie extrem de rară. Activatorul tisular al plasminogenului (t-PA) se eliberează în fluxul sanguin în endoteliu peretelui vascular ca răspuns la acţiunea diferitor stimuli stresanți. Dereglările eliberării t-PA după staza venoasă sunt descrise la pacienţii cu tromboze şi patologie renală. Deficitul t-PA reprezintă unul din factorii potenţiali de risc sporit al trombozei, cu toate că manifestarea clinică a acestor complicaţii nu este totdeauna prezentă. Determinarea t-PA se recomandă a fi efectuată la pacienţi cu trombofilie, ca o parte din panelul testelor speciale. Majorarea nivelului de t-PA după infarctul miocardic se percepe ca un factor de prognostic nefavorabil.

Inhibitorul activării plasminogenului 1  (PAI-1)
Aproximativ 60% din activităţile inhibitorii a plasmei umane este asigurată de PAI-1. Activitatea acestei substanţe biologice creşte după intervenţiile chirurgicale mari, traumatismele severe, infarctul miocardic. De asemenea, activitatea PAI creşte după administrarea corticosteroizilor şi endotoxinei (LPS bacterian), Н-1. La pacienţii cu infarct miocardic se determină sporirea activităţii PAI şi reducerea conţinutului şi activităţii activatorului tisular al plasminogenului.

• Destul de frecvent, activitatea PAI creşte la pacienţii cu tromboze venoase.
• Majorarea PAI la astfel de pacienţi este asociată cu sporirea riscului de tromboza după o intervenţie chirurgicală suportată.
• Majorarea activităţii PAI corelează cu hiperlipoproteinemie şi trigliceridemie. PAI este majorat în diferite stări somatice grave.
• Majorarea activităţii PAI are o valoare prognostică indiscutabilă la pacienţii cu tromboze venoase.

a1-antitripsina este o glicoproteină, sintetizată în ficat. Dispune de o activitate antitripsinică certă, suplimentar inhibă chimotripsina, plasmina, trombina, elastaza, enzimele leucocitare proteolitice, proteinazele bacteriene, dar practic nu influenţează calicreina plasmatică. Este un inhibitor de tripsină cu acţiune rapidă. Legarea α1-antitripsinei cu plasmină este înceată (“antiplasmină înceată”), viteza reacţiei depinde de temperatura mediului. α1-antitripsina este polivalentă, ea protejează organismul împotriva proteinazelor endogene şi exogene (bacteriene, fungice).

a2-antiplasmina reprezintă inhibitorul plasminei de bază cu acţiune rapidă. Inhibă activitatea fibrinolitică şi esterazică practic imediat după contactul cu substrat. Mecanismul de acţiune subînţelege împiedicarea adsorbţiei plasminogenului asupra fibrinei, diminuând astfel cantitatea plasminei, care se formează pe suprafaţa trombului şi astfel încetinind evident procesul de fibrinoliză. Pentru o legare specifică a a2-antiplasminei cu fibrinogen este necesară prezenţa factorului de stabilizare a fibrinei (factorul XIII). Cantitatea a2-antiplasminei depinde şi de concentraţia plasminogenului şi de cantitatea fibrinogenului în sânge. Acest fapt trebuie să fie totdeauna luat în considerare. Reducerea activității a2-antiplasminei condiţionează dezvoltarea hepatitelor severe, cirozei hepatice, tonzilitei cronice, sindromului de coagulare intravasculară diseminată, tratamentul trombolitic cu streptokinază. La pacienţii cu evoluţie cronică a sindromului CID, când plasminogenul se activează încet, concentraţia a2-antiplasminei scade brusc, ceea ce se explică prin eliminarea complexului α-2-antiplasmină-plasmină. La pacienţii cu cantitate redusă a a2-antiplasminei în ser şi activitatea scăzută a factorului, care stabilizează fibrină, există un risc evident sporit de hemoragie în perioada postoperatorie.

a2-macroglobulina reprezintă inhibitorul enzimelor proteolitice (pepsinei, tripsinei, chimotripsinei, colagenazei, plasminei şi altora). Participă în reglarea coagulării sanguine. Demonstrează activitate certă de anticoagulare, deoarece este capabil să inactiveze trombina şi blochează transformarea factorului XII în XIIа, precum şi a plasminogenului în plasmină. a2-macroglobulină reprezintă unul din inhibitori principali ai cascadei de coagulare, asigurând circa 25% din potenţialul antitrombinic al serului sanguin.