mun.Chişinău, str. Alba Iulia, 21   harta

  • Ru
  • Ro

(+373) 22 944 944 (+373) 69 944 944
  Blvd. Traian 7/1, Chisinau

Sindromul antifosfolipidic (SAF) – simptomocomplex clinic şi de laborator, care se caracterizează prin tromboza arterială şi venoasă, patologia gravidităţii şi alte manifestări clinice şi dereglări de laborator, mai rar întâlnite, care sunt patogenetic asociate cu anticorpii antifosfolipidici (AAF).

NB! Trombocitopenia, manifestările neurologice, dermatologice, cardiovasculare, hematologice de asemenea sunt manifestări eventuale ale sindromului antifosfolipidic, dar nu reprezintă criterii cardinale de diagnostic pozitiv.

În caz de suspectare a diagnosticului antifosfolipidic, se efectuează testele de screening, enumerate mai sus. Rezultatele testelor pozitive de screening necesită verificarea prin testele de confirmare.

Criterii revizuite ale sindromului antifosfolipidic (Sidney, 2006)
Factorul temporal a fost mărit în comparaţie cu criteriile din Sapporo pentru a micşora numărul rezultatelor fals-pozitive. Oricare din cele 3 criterii de laborator, determinate timp de cel puţin 12 săptămâni după debutul manifestărilor clinice, este suficient pentru depistarea diagnosticului pozitiv:

  • Anticoagulantul lupic (AL) trebuie să fie determinat cel puţin 2 ori pe parcurs a cel puţin 12 săptămâni.
  • IgG sau IgM către cardiolipină trebuie să fiu determinate cel puţin 2 ori pe parcurs a cel puţin 12 săptămâni în concentraţiile peste 40 GPL/ml sau 40 MPL/ml sau mai înalt de 99 percentili al normei.
  • IgG sau IgM către β2-glicoproteina I trebuie să fiu determinate cel puţin 2 ori pe parcurs a cel puţin 12 săptămâni în concentraţiile peste 40 GPL/ml sau 40 MPL/ml sau mai înalt de 99 percentili al normei.

NB! Diagnosticul sindromului antifosfolipidic nu poate fi determinat dacă intervalul între depistarea anticorpilor antifosfolipidici şi apariţia manifestărilor clinice constituie mai puţin de 12 săptămâni sau mai mult de 5 ani.

Cu toate că la majoritatea pacienţilor se determină mai mulţi anticorpi antifosfolipidici (anticorpii anticardiolipinici, anticoagulantul lupic, anticorpii către β2-glicoproteina I), numai la o parte din pacienţi sunt depistaţi toţi anticorpi simultan. La astfel de pacienţi, în caz de rezultate slab-pozitive sau slab-negative la anticoagulantul lupic şi la anticorpii anticardiolipinici este necesar de determinat anticorpii către аβ2-glicoproteina I. Această informaţie a fundamentat clasificarea sindromului antifosfolipidic în 4 grupe în funcţie de profilul anticorpilor antifosfolipidici determinaţi:

  • I categorie pentru care este caracteristică prezenţa mai mult de unul din indici de laborator (în orice combinaţie);
  • IIа categoria, când este determinat numai anticoagulantul lupic
  • IIb categorie, când sunt determinaţi numai anticorpii anticardiolipinici
  • III categorie când sunt determinaţi numai anticorpii către аβ2-glicoproteina I

Anticorpii anticardiolipinici şi cei către аβ2-glicoproteina I din clasa IgA, precum şi anticorpii către alte fosfolipide şi proteinele cu rol de cofactor în diferite procese biologice (fosfatidilserină, fosfatidilinozitol, fosfatidilcolină, acidul fosfatidilic, trombină, protrombină, anexina V, proteine C, S, Z) nu au o valoare dovedită în diagnosticul pozitiv al sindromului antifosfolipidic. Într-un număr de cazuri, determinarea anticorpilor antifosfolipidici este caracteristică pentru “stare cu risc sporit de sindrom antifosfolipidic” (sau sindromul antifosfolipidic “probabil”), care se caracterizează prin prezenţa la pacienţi a livedo reticularis, coreei, trombocitopeniei, întreruperea sarcinii, valvulopatiile şi poate preceda dezvoltarea complicaţiilor trombotice. În astfel de cazuri, interpretarea rezultatelor investigaţiilor se recomandă de a utiliza nu valorile absolute ale anticorpilor anticardiolipinici şi аβ2-GP I, iar gradul de pozitivitate.

Caracteristica şi interpretarea autoanticorpilor, determinaţi la pacienţi cu sindromul antifosfolipidic

Anticorpii antifosfolipidici (AFL) reprezintă un marcher serologic şi criteriul de diagnostic pozitiv al sindromului antifosfolipidic, precum şi un mediator patogenetic al trombozelor în practica obstetricală. Anticorpii antifosfolipidici reprezintă o familie de anticorpi, care recunosc determinanţi antigenici ai fosfolipidelor anionice şi neutre (cardiolipine, fosfatidilinozitol, fosfatidilserină, acid fosfatidilic) şi epitopii complecși, care se formează în procesul interacţiunii între fosfolipide şi proteine, care leagă fosfolipide. Nivelul sporit al anticorpilor antifosfolipidici este asociat strâns cu manifestările clinice ale sindromului antifosfolipidic.

În ultimii ani, specialiştii discută posibilitatea existenţei a variantei seronegative de sindrom antifosfolipidic, când la pacienţi sunt prezenţi manifestările clinice ale sindromului antifosfolipidic, dar lipsesc marcherii serologici clasici – anticorpii anticardiolipinici şi anticoagulantul lupic. În serul acestor pacienţi se determină numai anticorpii către β2-GP I. De asemenea, anticorpii antifosfolipidici se determină în ser la 2-4% de persoane sănătoase (în titrul înalt – la mai puţin de 0,2%), mai ales la vârstnici. Incidenţa depistării anticorpilor antifosfolipidici creşte la pacienţi cu maladiile inflamatorii, autoimune şi infecţioase (HIV/SIDA, hepatita C ş.a.), tumori maligne, pe fondalul administrării unor medicamente (contraceptivele perorale, remediile cu acţiune psihotropă). La femei anticorpii antifosfolipidici sunt determinaţi de 2-5 ori mai frecvent ca la bărbaţi. Anticorpii antifosfolipidici au fost depistate la 20% din pacienţii tineri, care au suportat infarctul miocardic, la 3-46% cu dereglări ischemice ale circulaţiei cerebrale, la 5-15% din femei cu avorturile spontane recidivante. În general, anticorpii antifosfolipidici sunt depistați la circa o treime din pacienţi cu lupus eritematos de sistem. În caz de depistare a anticorpilor antifosfolipidici la pacienţii cu LES, riscul dezvoltării trombozelor creşte până la 60-70%, iar în lipsa lor constituie numai 10-15%. Diagnosticul diferenţial este necesar de efectuat cu un număr mare de maladii, care se petrec cu dereglări vasculare. În cadrul sindromului antifosfolipidic poate fi determinat un număr extrem de înalt al manifestărilor clinice, care pot imita vasculite, endocardita infecţioasă, tumorile cardiace, scleroză multiplă, hepatită, nefrită ş.a.

Valoarea clinică a anticorpilor anticardiolipinici
Autoanticorpii anticardiolipinici IgG şi IgM, anticoagulantul lupic şi IgG/IgM către β2-glicoproteina I fac parte din criteriile diagnostice obligatorii pentru diagnosticul pozitiv al sindromului antifosfolipidic. Prezenţa şi concentraţia lor are un rol important în prognozarea complicaţiilor trombotice.

Sensibilitatea clinică, specificitatea şi valoarea prognostică a determinării autoanticorpilor antifosfolipidici

Sensibilitatea diagnostică,%

Specificitatea diagnostică,%

Valoarea predictivă a răspunsului pozitiv,%

Valoarea predictivă a răspunsului negativ,%

Autoanticorpii
anticardiolipinici IgG

45 – 68

71 – 75

88

71

Autoanticorpii
anticardiolipinici IgM

35 – 69

72 – 81

79

7

Anticoagulantul lupic

29 – 59

81 – 86

59

Autoanticorpii
IgG/IgM β2-glicoproteina I

23 – 60

83 – 97

76 – 80

68 – 75

 

Indicaţii pentru determinarea anticorpilor antifosfolipidici

La femei

  • Avortul spontan de etiologie neclară sau moartea intrauterină inexplicabilă a fătului în termen de peste 10 săptămâni;
  • Retardul fetal semnificativ;
  • Preeclampsia severă în primele 34 de săptămâni ale sarcinii;
  • 2 sau mai multe avorturi spontane în termen de până la a 10-a săptămână a sarcinii.

La bărbaţi şi femei

  • Reacţia fals-pozitivă Wasserman
  • Tromboembolism în antecedente
  • Accident cerebro-vascular
  • LES – lupus eritematos de sistem
  • Anemia hemolitică
  • Prelungire inexplicabilă a TTPA
  • Trombocitopenia inexplicabilă
  • Antecedentele familiale de sindrom antifosfolipidic
  • Prezenţa anticorpilor antinucleari (АNА)

Particularităţile clinice şi de laborator al sindromului antifosfolipidic în obstetrică
Complicațiile obstetricale (cea mai caracteristică formă de manifestare a sindromului antifosfolipidic), secundare prezenţei anticorpilor antifosfolipidici, includ: avorturi spontane repetate în termen mic (2 sau mai multe avorturi sau sarcini oprite în primul şi cel de-al doilea trimestru al gravidităţii), moartea antenatală a fătului, naştere prematură, formele grave de gestoză, retardul dezvoltării intrauterine a fătului în cadrul sau fără semne de gestoză asociată, complicaţiile grave în perioadă de lăuzie. Pierderea sarcinii poate surveni în orice termen, dar mai des în primul trimestru al gravidităţii. Femeile cu titrul înalt al imunoglobulinelor IgG antifosfolipidici suferă de avorturi spontane cu probabilitate de 30%. În perioada de lăuzie la pacientele afectate frecvent, se dezvoltă un sindrom caracteristic, care este legat cu anticorpii circulanţi: pleuropneumonia, cardiomiopatia şi tromboze cu diferite localizări. La paciente cu risc de dezvoltare a patologiei obstetrice, sensibilitatea diagnostică a determinării IgG anticardiolipinice este superioară faţă de IgM anticardiolipinici şi IgG/IgМ аβ2-GP I. Riscul pierderii repetate a sarcinii în caz de depistare a anticorpilor IgG anticardiolipinici este superior faţă de IgM şi nu diferă statistic veridic de la IgG аβ2-GP I. Pentru stabilirea diagnosticului pozitiv de sindrom antifosfolipidic se utilizează determinarea anticoagulantului lupic, anticorpilor anticardiolipinici, anticorpilor către β2-glicoproteină I şi TTPA – L+, care are o sensibilitate înaltă către anticoagulanţii lupici, în prezenţa lor timpul de coagulare creşte de 3-3,5 ori.