Infecţiile tractului urinar reprezintă a doua după incidenţă cauza patologiilor infecţioase la om (datele OMS). În funcţie de vârstă şi sex, morbiditatea din cauza infecţiilor urinare variază de la 0,3% până la 30%, cu media generală în populaţie de aproximativ 5-7%; pielonefrita cronică se dezvoltă la 1/3 din pacienţii cu infecţii urinare, în special recurente. Infecţiile tractului urinar ocupă primul loc printre bolile renale. Infecţiile urinare necomplicate de obicei se tratează în condiţii de ambulatoriu. Incidenţa ITU variază semnificativ în funcţie de sex şi vârstă. Se disting 3 perioade vulnerabile pentru dezvoltarea infecţiilor tractului urinar: copiii până la vârsta de 3 ani; perioadă, ce coincide cu cea reproductivă, în care predomină femeile; populaţia vârstnică, după 60 ani, cu repartizarea egală după sex, iar la vârstnici peste 70 de ani încep a prevala bărbaţii. Manifestările infecţiilor pielonefritei cronice nu se limitează la semnele infecţiei locale şi impregnării infecţioase generale: complicaţiile hemodinamice, purulente, diminuarea funcţiei renale (parţială şi/sau totală) au un impact considerabil asupra prognosticului pacienţilor şi majorează esenţial costul tratamentului.
Procesul diagnostic al infecţiilor tractului urinar presupune determinarea consecutivă a prezenţei sindromului ITU (diagnosticul pozitiv), depistarea nivelului de afectare a sistemului uropoietic, evaluarea severităţii şi concretizarea eventualului germen bacterian, implicat în procesul infecţios. De asemenea, este important de efectuat diagnosticul diferenţial cu infecţiile cu transmitere sexuală.

Clinic, sindromul infecţiei tractului urinar se caracterizează prin triada clasică: piurie, febră şi durerea/ disconfort la nivelul localizării procesului inflamator. În caz de afectare a căilor urinare inferioare, la aceasta triadă se asociază semnele dizurice. Clinic este important de diferenţiat o infecţie locală a tractului urinar, care poate fi tratată în condiţii de ambulatoriu, în majoritatea cazurilor cu preparate antibacteriene perorale, de o infecţie cu răspuns inflamator sistemic, care solicită des spitalizarea pacientului şi administrarea tratamentului antibacterian parenteral. Macrohematuria în acest context este un semn alarmant, care sugerează efectuarea unui diagnostic diferenţiat aprofundat. La astfel de pacienţi, ITU este de obicei secundară şi prezintă o complicaţie, secundară dereglărilor urodinamicei, generate de o patologie de bază.

În analiza generală de urină, sindromul infecţiei tractului urinar este indicat prin apariţia leucocituriei, cilindrilor leucocitari, bacteriilor, proteinuriei minore, mucusului excesiv, epiteliului. Evaluarea bacterioscopică a germenilor bacterieni (gram-pozitivi, gram-negativi) ne poate ajuta la o orientare mai corectă a terapiei antibacteriene empirice, chiar din momentul iniţierii. Abundenţa leucocituriei contribuie la aprecierea severităţii infecţiei tractului urinar. Cilindrii leucoitari sunt caracteristici pentru o afectare renală în cadrul ITU, în special severă. Prezenţa anumitor variante de epiteliu din tractul urinar, în cantitate sporită, sugerează nivelul de afectare a sistemului uropoietic: epiteliul plat este caracteristic pentru afectarea uretrei, epiteiul de tranziţie – pentru localizarea infecţiei la nivelul vezicii urinare, epiteiul renal, efectiv, indică implicarea rinichilor în procesul infecţios. Hematuria, asociată unei infecţii urinare, indică caracterul secundar al ITU, care se suprapune la alte patologii ale căilor urinare, ex. urolitiaza, tuberculoza, procesele tumorale. Provenienţa renală a hematiilor este indicată de caracterul lor deformat („eritrocite modificate”).

Analiza după Neciporenko mai precis ca analiza de urină, reflectă cantitativ severitatea leucocituriei, hematuriei şi cilindruriei. De asemenea, această probă evită posibilitatea de contaminare a urinei din alte surse, fiind considerată mai corectă în cuantificarea elementelor figurate în urină.

Proba cu 4 pahare este importantă pentru determinarea provenienţei leucocituriei (vedeţi descrierea detaliată în capitolul consacrat investigaţiilor andrologice). Rezultatele ei, confruntate cu datele altor analize, în majoritatea cazurilor oferă posibilitatea de a preciza nivelul de afectare a sistemului uropoietic – o informaţie importantă în selectarea diferitor opţiuni terapeutice.

Pentru determinarea necesităţii şi caracterului tratamentului antibacterian este necesar de precizat caracterul localizat sau generalizat al procesului infecţios în sistemul uropoietic. Modificările sistemice indică o patologie severă şi orientează clinicianul spre un regim de diagnostic şi de tratament mai intensiv.
Analiza generală de sânge, în special, determinarea numărului absolut de leucocite, numărului absolut şi ponderii neutrofilelor (inclusiv formelor tinere), limfocitelor, eozinofilelor, reflectă gravitatea reacţiei inflamatorii sistemice la procesul infecţios.
Creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor şi majorarea concentraţiei de proteină C-reactivă reflectă un proces inflamator sistemic şi originea lui bacteriană corespunzător.

Succesele recente în domeniul diagnosticului de laborator se reflectă în capacitatea actuală de a demonstra prezenţa germenului patogen chiar la momentul adresării pacientului: diagnosticul molecular al Enterobacteriaceae spp., Streptococcus spp. şi Staphylococcus spp. ajută în depistarea iniţială a germenului patogen, care aparţine acestor familii bacteriene în peste 95% cazuri de infecţii a tractului urinar, în special, în caz de o infecţie urinară comunitară. Determinarea anumitor germeni bacterieni oferă posibilitatea de o selectare mai corectă a regimului de tratament antibacterian.

Prezenţa infecţiilor tractului urinar, în special repetate, creşte riscul dezvoltării bolii cronice de rinichi, care, în caz de o evoluţie de durată, condiţionează apariţia insuficienţei renale cronice. Determinarea creatininei în astfel de cazuri serveşte drept un indicator al funcţiei renale, oferind astfel o posibilitate reală de diagnosticare timpurie a insuficienţei renale cronice cu o orientare diagnostică şi de tratament al pacientului mai corectă în continuare. Reducerea funcţiei renale la fel solicită ajustarea dozelor de medicamente administrate, cu predilecţie acelor care au cale principală renală de eliminare.

Microscopia frotiului uretral / vaginal, precum şi diagnosticul molecular cu determinarea eventualei prezenţei Mycoplasma spp., Ureaplasma spp. şi Chlamydia spp. ajută în diferenţierea ITU obişnuite a căilor urinare inferioare de la infecţii cu transmitere sexuală. Astfel de investigaţii se recomandă pacienţilor la care predomină simptoamele dizurice, în special în caz de o eventuală asociere a lor cu contacte sexuale neprotejate în antecedente.

Ceruloplasmina, α1-antitripsina, α2-macroglobulina şi proteina C-reactivă cu specificitate înaltă reprezintă proteine, care fac parte din aşa numiţii “reactanţii fazei acute de inflamaţie”. Determinarea lor oferă posibilitatea de a evalua mai precis severitatea procesului inflamator general. În special, evaluarea dinamică a unui din aceşti indici de laborator este recomandată în caz de un proces infecţios cu o evoluţie trenantă, în infecţii urinare frecvent recidivante, cu o lecucociturie practic permanentă. În caz de valori constante sporite a reactanţelor inflamatori, se recomandă asocierea AINS la tratamentul antiinfecţios pentru a minimiza procesul inflamator local. Administrarea nefundamentată a acestor preparate poate provoca dezvoltarea nefritelor tubulo-interstiţiale şi astfel nu se recomandă fără o precizare anterioară a prezenţei unui proces inflamator activ.