Posibilitatea de evaluare de laborator a modificărilor funcţionale şi morfologice ale mucoasei gastrice în gastrite cronice este legată cu determinarea nivelului seric a unei serii de hormoni, care caracterizează funcţia endocrină a tractului gastro-intestinal, care anterior nu au fost accesibile pentru practica clinică zi de zi.
În acest scop este recomandat să implementăm următorii marcheri ai modificărilor stării mucoasei gastrice:
- Determinarea concentratiei de gastrina 17 a jeun;
- Determinarea concentratiei de pepsinogen I a jeun;
- Determinarea concentratiei de pepsinogen II a jeun;
- Testul de stimulare cu incarcare proteica standart;
- Determinarea repetata a gastrinei 17 dupa testul de stimulare.
Obiectivele determinării:
- De a stabili răspândirea modificărilor patologice în stomac şi severitatea lor;
- De a aprecia neinvaziv, fără sondaj, aciditatea gastrică;
- De a diagnostica maladiile rar întâlnite ale tractului gastrointestinal ca gastrinomul (sindromul Zollinger-Ellison) şi anemia pernicioasă.
Diagnosticul de laborator direcţionat la depistarea severităţii, localizării şi răspândirii în mucoasă la pacienţii cu gastrită cronică, se efectuează prin intermediul testării diferitor hormoni, care sunt produşi de mucoasa gastrică. Cu alte cuvinte, această abordare diagnostică se bazează pe faptul că în fiecare regiune gastrică sunt celule, care sintetizează hormonii specifici, de exemplu: gastrina, gastrina 17 şi pepsinogenii.
Gastrina este sintetizată în celulele G porţiunii antrale a stomacului şi, în cantitate redusă, în mucoasa intestinală. Formele de bază a gastrinei în ser cuprind G-34 (gastrina lungă, cu perioada de semiinactivare de 42 de minute), G-17 (gastrina scurtă cu perioada de semiinactivare de 5 minute) şi G-14 (minigastrină, cu perioada de semiinactivare de 5 minute). Forma gastrinei din 17 aminoacizi (G-17) este forma activă (matură), iar forma G-34 din 34 de aminoacizi reprezintă prohormonul biologic activ.
Gastrina17 (G-17)
Gastrina 17 (G-17) este practic exclusiv sintetizat de celulele G din mucoasa regiunii antrale a stomacului. Eliberarea gastrinei 17 este accelerată sub influenţa vagală, stimulilor locali mecanici şi chimici, care acţionează asupra regiunii antrale. Stimulatorii chimici a secreţiei de gastrină 17 cuprind produsele digestiei proteice (peptide şi aminoacizii, substanţe extractive din carne şi legume). Dacă рН-ul în regiunea pilorică a stomacului scade sub influenţa secreţiei crescute de acid clorhidric se întrerupe complet. Valorile de referinţă a gastrinei 17 în serul sanguin constituie sub 2,5 pmol/l. Luând în considerare că gastrina 17 se sintetizează practic exclusiv numai în celulele regiunii antrale a stomacului, determinarea concentraţiei acestui hormon poate fi utilizată pentru evaluarea stării mucoasei gastrice. Deoarece nivelul hormonului a jeun este de obicei redus, uneori chiar poate fi indeterminabil, gastrina 17 se determină după un test special de stimulare. După o cruţare nocturnă timp de 10 ore, pacientul va lua masa cu mâncare stimulatoare. Probele sângelui sunt prelevate a jeun şi peste 20 de minute după mâncare. În mod normal, concentraţia serică a gastrinei 17 după stimulare trebuie să crească de cel puţin 2 ori. În caz de atrofie a mucoasei gastrice, creșterea postprandială a concentraţiei gastrinei 17 este mai moderată. Există o corelaţie directă între reducerea răspunsului la stimulare şi gradul de atrofie gastric în regiune antrală. Astfel, testul de stimulare oferă posibilitatea de determinare a prezenţei şi severităţii atrofiei.
Pepsinogenul I, pepsinogenul II
Glandulocitele principale gastrice sintetizează şi eliberează pepsinogene, care după caracteristice imunohistochimice se împart în 2 grupe. În serul sanguin sunt identificate 7 fracţii de pepsinogene, 5 variante aparţin pepsinogenului I, 2 variante – pepsinogenului II. Pepsinogenul I este precursorul pepsinei, care este produs de celulele gastrice principale, localizate preponderent în corpul stomacului. O parte din pepsinogenul I secretat trece în sânge, unde concentrația lui este de 6 ori mai mare în comparaţie cu pepsinogenul II. În mod normal, pepsinogenul I se determină şi în urină. Secreția pepsinogenilor în lumenul gastric este determinată de masa glandulocitelor principale şi este reglată de gastrină. Concentraţia pepsinogenului I în sânge şi raportul pepsinogenului I versus pepsinogenul II reflectă veridic masa glandulocitelor şi glandelor principale în regiunea corpului gastric şi astfel gradul de atrofie a mucoasei gastrice. Simultan cu avansarea atrofiei gastrice la nivelul corpului stomacal, concentraţia pepsinogenului I şi raportul pepsinogenul I / pepsinogenul II se micşorează considerabil. Există o corelaţie directă între secreţia gastrică de acid clorhidric şi nivelul pepsinogenului I seric, astfel acest test poate fi utilizat pentru diagnosticarea stărilor de hiper- şi hiposecreţie a acidului clorhidric în stomac. Creşterea nivelului de pepsinogen I în sânge se observă la pacienţii cu funcţie secretorie sporită a stomacului, iar reducerea nivelului acestei enzime se determină în caz de micşorare a masei de glandulocite. Se observă o corelare liniară între reducerea numărului de glandulocite din cauza atrofiei şi diminuarea activităţii de pepsinogenul I în ser. Concentraţia serică a pepsinogenului I sub 25 mcg/l demonstrează sensibilitatea de 78% şi specificitatea de 98% pentru diagnosticul pozitiv al gastritei atrofice medii şi severe. Determinarea simultană a nivelului redus de gastrina-17 şi pepsinogenul I în serul sanguin asigură specificitate practic de 100% în diagnosticul gastritei atrofice. Nivelul extrem de redus, nedeterminabil de pepsinogen I este caracteristic pentru anemie pernicioasă. Creşterea nivelului de pepsinogen I în serul sanguin cel mai frecvent este depistată la pacienţii cu hipergastrinemie: sindromul Zollinger-Ellison, ulcerul duodenal, gastrita acută. Raportul concentraţiei pepsinogenului I versus pepsinogenul II este 4 : 1 la persoane sănătoase. Raportul concentraţiei pepsinogenului I versus pepsinogenul II scade liniar, simultan cu majorarea suprafeţei mucoasei corpului gastric, afectată de gastrita atrofică. Acest raport scade sub 2,5 în caz de o gastrită atrofică moderată sau gravă. Riscul dezvoltări cancerului gastric este în creştere odată cu reducerea raportului pepsinogenul I/ pepsinogenul II. Determinarea raportului între concentraţiile pepsinogenului I şi pepsinogenului II se utilizează în calitate de un criteriu diagnostic suplimentar pentru stabilirea diagnosticului de gastrită cronică atrofică. Determinarea pepsinogenului II se utilizează în asociere cu determinarea concentraţiei pepsinogenului I pentru calcularea raportului pepsinogenul I/pepsinogenul II şi diferenţiere consecutivă a unui număr de maladii:
- Nivelul înalt al pepsinogenului I reprezintă factorul de risc pentru ulcerul duodenal, iar creşterea nivelului de pepsinogenul II – pentru ulcerul gastric.
- În anemia pernicioasă, nivelul pepsinogenului I este extrem de scăzut sau nu se determină, concentraţia pepsinogenului II în această maladie rămâne neschimbată.
- Nivelul sporit al pepsinogenului II este caracteristic pentru sindromul Zollinger-Ellison, gastrită acută şi cronică şi este redus după gastrectomie, rezecţie gastrică, în boala Addison şi mixedem.
- Determinarea pepsinogenului II în urină este o metodă sensibilă (94%) şi specifică (95%) de diagnosticare a pancreatitei acute.