Grupul de lucru al EAU consideră că recomandările privind diagnosticarea prostatitei nu trebuie să includă un set de metode prestabilite de diagnostic diferenţial. Un specialist cu experienţă trebuie să determine de sine stătător lista investigaţiilor necesare. Cea mai obiectivă informaţie privind o eventuală patologie a căilor urinare inferioare este furnizată de proba cu 4 pahare Stamey-Meares. Această proba oferă „standardul de aur” în diagnosticarea de laborator al prostatitei.

Interpretarea rezultatelor probelor cu 2 şi 4 pahare

Interpretarea rezultatelor probei cu 4 pahare Meares-Stamey
Tipul prostatitei după clasificare NIH, 1995	Numărul de leucocite (400×)	Rezultatele studiului microbiologic
		VB1 (uretra)	VB2 (vezica urinară)	Secretul prostatei	VB3 (după masajul prostatei)
Categoria I	> 10	+	+	+	+
Categoria II	> 10	–	–	+	+
Categoria IIIА	> 10	–	–	–	–
Categoria IIIВ	≤ 10	–	–	–	–
Categoria IV	> 10	–	–	–	–

Interpretarea rezultatelor probei cu 2 pahare după J.C. Nickel (1997)

Tipul prostatitei după clasificare NIH, 1995	Numărul de leucocite (400×)	Rezultatele studiului microbiologic
		VB2 (înainte de masajul prostatei)	VB3 (după masajul prostatei)
Categoria I	> 10	+	+
Categoria II	> 10	–	+
Categoria IIIА	> 10	–	–
Categoria IIIВ	≤ 10	–	–
Categoria IV	> 10	–	–

 

• Prima porţiune de urină (VB1) reflectă starea uretrei. Creşterea numărului de leucocite de 10 ori şi unităţilor de formare a coloniilor în 1 ml în comparaţie cu porţiunea vezicală a urinei (VB2) este caracteristică pentru uretrită.
• Porțiunea vezicală de urină (VB2) ajută la diagnosticarea cistitei primare şi secundare (asociate). Cistita repetată periodic se dezvoltă la pacienţi cu prostatita cronică. În astfel de cazuri, în toate probele investigate se determină bacterii şi este imposibil de determinat localizarea procesului infecţios inflamator. În așa cazuri se recomandă administrarea preparatelor antibacteriene care puţin penetrează în ţesutul prostatei (ex. nitrofurantoină), timp de 3 zile, astfel efectuând sanaţia vezicii urinare şi în acelaşi timp fără afectarea microflorei prostatice.
• Determinarea bacteriilor uropatogene în secretul prostatei sau în a treia porţiune de urină (VB3), care este prelevată după masajul prostatei, oferă posibilitate de diagnosticare a prostatitei bacteriene, dacă aceste bacterii lipsesc sau se determină în concentraţie de 10 ori mai mică ca în prima (VB1) sau a doua porţiune a urinei (VB2).
• Determinarea prezenţei bacteriilor non-uropatogene sau prezenţa mai mult de 10 leucocite în secretul prostatei sau în urina după masajul prostatei (VB3), înseamnă prezenţa la aceşti pacienţi a sindromului de durere cronică pelviană inflamatorii (prostatita abacteriană).
• Lipsa modificărilor inflamatorii după rezultatele microscopiei tuturor porţiunilor urinei şi sterilitatea secretului prostatei serveşte drept baza pentru diagnosticarea sindromului de durere cronică pelviană neinflamatoare (prostatodinia).

Cele mai frecvente agenţii bacterieni cu rolul etiologic dovedit în dezvoltarea prostatitei bacteriene sunt:

• Escherichia coli
• Klebsiella spp.
• Proteus mirabilis
• Enterococcus faecalis
• Enterobacter aerogenes
• Pseudomonas aeruginosa
• Serratia
• Staphylococcus spp.

Agenţii etiologici posibili ai prostatitei cronice abacteriene:

• Chlamydia trachomatis
• Ureaplasma urealyticum
• Mycoplasma hominis

Agenţii patogeni mai rari care pot provoca prostatita:

• Trichomonas vaginalis
• Neisseria gonorrhoeae
• Fungi (Candida spp., Aspergillus spp., Cryptococcus spp., Trichosporon spp., Blastomyces dermatitidis., Coccidioides immitis, Histoplasma capsulatum, Paracoccidioides brasiliensis)
• Virusuri (Herpes simplex, Cytomegalovirus)

Antigenul specific al prostatei (PSA)
Determinarea PSA se recomandă la bărbaţi cu semnele LUTS (căilor urinare inferioare) şi la toţi bărbaţii în vârstă de peste 40 de ani (fiecare 12 luni). Prostatita bacteriană acută şi mai rar prostatita bacteriană cronică, sindromul durerii pelviene inflamatorii pot condiţiona creşterea PSA. În caz de prostatită acută, PSA poate atinge nivelul de 50-100 ng/ml şi valorile sporite pot persista până la 6-8 săptămâni după dispariţia manifestărilor clinice relevante.

Urocultură
Se aplică pentru determinarea prezenţei infecţiei căilor urinare inferioare şi superioare, inclusiv bacteriurie simptomatică, care de asemenea se poate manifesta prin semnele LUTS (simptomele din partea căilor urinare inferioare). Materialul pentru studiu: porţiune medie a urinei. Aprecierea rezultatelor uroculturii: 10⁵ unităţi formatoare de cultură al agentului patogen în 1 ml al porţiunii medii de urină, care este obţinută în urma puncţiei suprapubiene a vezicii urinare.

Studiul ejaculatului
Acest studiu oferă posibilitate:

• În unele cazuri este necesar de diferenţiat sindromul inflamator şi non-inflamator de durere pelviană cronică.
• Determinarea gradului de implicare a organelor sistemului reproductiv în procesul inflamator.
• Determinarea calităţii spermei.

Următorii parametri ai ejaculatului se utilizează pentru diagnosticarea unui proces infecţios în prostată şi alte compartimente ale sistemului reproductiv:

• Piospermia (>10⁶ leucocite/ml ejaculatului);
• Nivelul concentraţiei elastazei granulocitelor;
• Nivelul albuminei ejaculatului;
• Citokine şi receptorii citokinici din spermă;
• Fosfataza alcalină în spermă;
• Concentraţia zincului şi pH-ul spermei.

Determinarea numărului de leucocite în ejaculat se efectuează tuturor pacienţilor cu semne de prostatită şi numărul normal de leucocite în ejaculat.

Referinţă: recomandările clinice ale Asociaţiei Europene a Urologilor (EAU) şi Asociaţiei Profesionale de Andrologie din Federaţie Rusă (APUR).