Deficitul mecanismelor de adaptare cu dezvoltarea insuficienţei fetoplacentare reprezintă o complicaţie frecventă a gravidităţii (de la 4 până la 22% după datele diferitor autori), şi se manifestă prin hipoxie, retardul dezvoltării intrauterine a fătului şi reprezintă una din cauzele de bază a morbidităţii şi mortalităţii perinatale (până la 60%). Determinarea simultană a lactogenului placentar, estriolului liber şi β-subunităţii a gonadotropinei corionice reflectă cel mai corect starea complexului feto-placentar în timpul sarcinii. Aprecierea acestor indici este utilizată pentru monitorizarea stării placentei şi este obligatorie în caz de disfuncţie placentară (insuficienţă placentară), precum şi pentru evaluarea dezvoltării intrauterine a fătului (hipoxie şi hipotrofie fetală).

Lactogenul placentar este sintetizat în placentă şi astfel nivelul lui reflectă starea complexului placentar în timpul sarcinii. Reducerea concentraţiei în primul trimestru este asociată cu riscul sporit de avort spontan. De asemenea, nivelul lui redus este caracteristic pentru hipoxie fetală. Rezultatele analizei este necesar de apreciat în funcţie de termenul gravidităţii. Dacă în termen de 30 de săptămâni concentraţia lactogenului placentar este sub 4 mcg/ml, atunci se determină disfuncţia placentară. Diminuarea nivelului de lactogen placentar este caracteristică pentru o sarcină posttermen, retardul dezvoltării intrauterine a fătului, preeclampsie şi eclampsie. Evaluarea nivelului de lactogen placentar oferă posibilitatea de diferenţiere a avortului curent de la stări cu risc de avort. Nivelul lactogenului placentar peste 6 mcg/ml în termen de 30 de săptămâni se întâlneşte în cazuri de o placentă masivă, ex. la gravide cu diabet zaharat, cu Rh-imunizare sau cu sarcina multifetală.

Estriolul reprezintă hormonul steroid principal, sintetizat în placentă. Luând în considerare că acest hormon este sintetizat atât de placentă, cât şi de făt, modificările nivelului lui reprezintă un indice ideal pentru funcţia complexului fetoplacentar. Nivelul redus de estriol sau diminuarea lui bruscă reflectă o patologie fetală asociată. Modificarea nivelului de estriol liber se dezvoltă mai rapid decât al estriolului total în caz de o patologie a complexului feto-placentar. Nivelul estriolului este monitorizat în cel de-al treilea trimestru al sarcinii pentru evaluarea statusului complexului. Nivelul estriolului liber poate ajuta în diagnosticarea unor patologii congenitale, de exemplu a sindromului Down. Micşorarea nivelului de estriol se întâlneşte în caz de risc de avort spontan, morţii fetale intrauterine, sarcină prelungită sau naştere prematură, insuficienţă feto-placentară, hipotrofia fătului, rhezus conflict, infecţia intrauterină, hipoplazia suprarenalelor la făt, malformaţiilor congenitale ale sistemului nervos central (ex. anencefalie). Creşterea rapidă a estriolului se întâlneşte în cazuri de naştere prematură, sarcinii cu făt mare sau polifetale.

Subunitatea β liberă a gonadotropinei corionice, care este sintetizată în timpul sarcinii, caracterizează starea fetală. Micşorarea nivelului acestui hormon, în comparaţie cu valorile normale sau fazele precedente ale gravidităţii, poate indica o sarcină extrauterină, riscul avortului spontan, insuficienţa placentară cronică, leziunile placentare existente, moartea fetală. Creşterea nivelului subunităţii β libere a gonadotropinei corionice se înregistrează în viciile congenitale ale sistemului nervos central, sindromul Down şi a unei sarcinii plurivitiline.

Determinarea progesteronului se recomandă pentru evaluarea stării placentei în a doua jumătatea a sarcinii. Majorarea nivelului de progesteron corespunde disfuncţiei complexului fetoplacentar şi maturizării încetinite a placentei. Reducerea nivelului de progesteron se asociază cu riscul de întrerupere a sarcinii de origine endocrină, insuficienţă placentară, prelungirea sarcinii. Dacă concentraţia progesteronului rămâne la nivelul de jos al normei sau puţin redusă pe parcursul întregii sarcini, atunci poate fi presupus retardul de dezvoltare intrauterină a fătului.

Fosfataza alcalină placentară apare în serul sanguin începând cu săptămâna a 16-20 a gestaţiei şi corelează cu nivelul de fosfatază alcalină în placentă în diferite stări patologice. Creșterea sau reducerea activităţii fosfatazei alcaline placentare reflectă creşterea sau reducerea activităţii placentei în întregime. În caz de dezvoltare a disfuncţiei placentare, modificările metabolice se asociază cu o creştere iniţială a activităţii fosfatazei alcaline placentare în serul gravidei şi astfel reflectă dereglările iniţiale în sistemul mamă-placentă-făt, iar în continuare se observă o diminuare progresivă a activităţii acestei enzime în plasmă, ce indică un pronostic nefavorabil.

β1-Glicoproteină trofoblastică reprezintă unul din marcherii cei mai importanţi ai sarcinii. În caz de o scădere bruscă, de mai mult de 6 ori, a concentraţiei acestui marcher, sarcina se întrerupe spontan în 100% din cazuri, iar în caz de reducere de 2-4 ori – în 33% din cazuri. Concentraţia subnormală a β1 glicoproteinei trofoblastice în termen de 35-40 de săptămâni este un semn prognostic nefavorabil, indicând un risc sporit de dezvoltare a complicaţiilor materne şi fetale în timpul travaliului. În caz de risc sporit de avort spontan, nivelul β1 glicoproteinei trofoblastice poate fi atât sporit, cât şi redus în comparaţie cu nivelul caracteristic pentru acest termen în caz de o sarcină fiziologică. Nivelul β1-glicoproteinei redus de 5-10 ori, începând cu primul trimestru al sarcinii şi care nu are nici o tendinţă spre creştere, este caracteristic pentru avorturi spontane repetate în termen mic, precum şi pentru diferite complicaţii perinatale. În caz de o infecţie citomegalovirotică asociată, nivelul β1 glicoproteinei trofoblastice este redus de 4-8 ori în primul trimestru a sarcinii. Incidența insuficienţei placentare cronice la paciente cu diferite infecţii virale şi bacteriene este la nivelul de 50-60%.